Nu mă aștept la minuni. O societate e ca o garnitură de tren, nu o poți ușor opri sau și mai greu să o întorci din mers, oricât ai vrea. Inerția asta va împinge oamenii tot mai mult spre plecare, către Occident, către oriunde e mai bine decât aici, iar o parte a populației, inclusiv unii intelectuali, cu părere de rău o spun, vor continua să susțină, ca hipnotizată, un drum care nu duce nicăieri, doar pentru că schimbarea sperie mai mult decât sărăcia lentă, care măcar e cunoscută. Sărăcia va deveni și mai vizibilă, chiar dacă statisticile oficiale vor spune altceva, cu metodologii de calcul schimbate atunci când realitatea devine incomodă. Dacă cei păcăliți an de an cu povestea „mâine intrăm în UE, doar mai votați o dată așa cum trebuie” nu se trezesc, ne așteaptă o divizare și mai cruntă a societății, nu doar politică, geopolitică, între Est și Vest, ci și socială, între cei care se descurcă mai bine și au acces la banul public, și cei striviți definitiv de sărăcie, fără nicio garanție de siguranță reală.
Dar există și celălalt scenariu, cel pe care mizez: o schimbare a așa numitei găști de la conducere pentru a lansa un adevărat proces de aderare la UE, dus până la capăt, care obligă, prin condiționalitate, să implementăm exact reformele pe care nimeni nu le face de bunăvoie. Nu pentru că cineva de la Bruxelles ne iubește mai mult decât ne iubim noi, ci pentru că interesul lor strategic coincide, pentru moment, cu nevoia noastră reală de reformă. E o fereastră îngustă. Dacă o ratăm acum, nu știu când se va mai deschide una la fel.
După 6 ani de dezastru, noi totuși mai avem motive de mândrie. Avem o țară frumoasă, cu un peisaj pe care nu-l găsești oriunde, cu anotimpuri adevărate, nu simple perioade în calendar, cu un pământ atât de bogat încât puține țări din lume îl mai au. Cu tradiții solide, care au rezistat, chiar și în timpurile vitrege, sărăciei și emigrării în masă și asta nu-i puțin lucru, e o dovadă de rezistență pe care rar o recunoaștem la noi înșine. Cu o credință creștină, chiar dacă încă legată de o structură compromisă politic și asta merită spus răspicat, nu ascuns sub covor, pentru că altfel nu se schimbă nimic. Avem vinuri dintre cele mai bune din lume, recunoscute acolo unde contează, nu doar la noi acasă, produse de familii care au investit din nimic, cu credit greu obținut și multă muncă. Și avem, mai presus de orice, oameni gospodari, educați, talentați, și o generație tânără plină de idei, care și-au luat soarta în propriile mâini – asta e adevărata resursă a acestei țări. I-aș spune oricărui străin: veniți să cunoașteți Republica Moldova mai înainte ca să trageți concluzii doar din statistici sau din știrile despre crize politice și economice. Personal mă mândresc cu reformele care l-am făcut în anii cât am fost ministru al Agriculturii, între care: Reforma Sectorului vitivinicol, Reforma Siguranței Alimentelor, Reforma Plăților în Agricultură. La fel, sunt mândru de tehnologiile, mașinile și proiectele pe care l-am elaborat și implementat în agricultura țării, de succesele miilor de ingineri, care mi-au fost studenți și astăzi contribuie la dezvoltarea economiei Republicii Moldova.
În contextul în care sunt identificate resurse pentru creșteri salariale în cazul unor categorii de funcționari publici, menținerea unui nivel insuficient al remunerării cadrelor didactice este inechitabilă și greu de justificat. Educația nu poate fi permanent împinsă la sfârșitul listei priorităților bugetare.
𝐏𝐢𝐞𝐫𝐝𝐞𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐫𝐨ape un miliard 𝐝𝐞 𝐥𝐞𝐢 𝐥𝐚 𝐁𝐍𝐌!
Monopolizarea sistemului de educație va duce la crearea unor noi structuri parazitare, care să îndeplinească comenzi politice și unde să fie angajați activiști de partid cu salarii nesimțite.