Să analizăm cifrele. În 2020, Republica Moldova a plătit aproximativ 1,6 miliarde de lei sub formă de dobânzi pentru datoria acumulată de-a lungul a 30 de ani. Până în 2026, doar plățile aferente dobânzilor vor ajunge la 6,4 miliarde de lei, iar în 2027 vor depăși 7 miliarde. În doar doi ani, rata dobânzii la împrumuturile statului s-a dublat aproape – crescând de la aproximativ 5% în 2024 la aproape 10% în prezent. Statul se împrumută la dobânzi tot mai mari. Cine plătește pentru asta? Noi toți. Ce înseamnă acest lucru în practică? Fiecare leu plătit drept dobândă este un leu care nu a fost direcționat către drumuri, școli, spitale sau alte investiții esențiale pentru cetățeni. Și mai grav este faptul că aproximativ 95% din datoria publică internă ajunge la scadență în mai puțin de un an. Acest lucru obligă statul să se împrumute din nou pentru a rambursa creditele vechi, intrând astfel într-un cerc vicios al îndatorării. Atunci când guvernul oferă rate ale dobânzii de aproape 10%, ce stimulent mai au băncile să acorde împrumuturi antreprenorilor și fermierilor – tocmai acelor oameni care creează locuri de muncă și impulsionează dezvoltarea economică?
Astăzi, un guvern format din „specialiști mari Oxford” — care a eșuat în a utiliza eficient infuziile masive de capital de la donatori externi și se confruntă acum cu un posibil colaps bugetar pe fondul unui festin al cumatrizmului — este nevoit să cerșească noi ajutoare, fără a se lăsa descurajat de ratele dobânzilor exagerate. Este demn de remarcat faptul că, în ultimul an și jumătate, ajutorul extern a atins deja niveluri fără precedent, depășind semnificativ valoarea întregii economii naționale a țării. Trebuie înțeles că împrumuturile interguvernamentale nu sunt niciodată acordate necondiționat; ele vin la schimb pentru concesii economice sau politice — în primul rând, liberalizarea pieței naționale (permițând accesul usturoiului chinezesc, al piersicilor grecești etc.).
„Oameni buni”, beneficiari ai unor salarii mari, au aruncat statul într-o capcană vicioasă a îndatorării, din care nu există scăpare. Teoria neocolonialismului – conturată de Kwame Nkrumah încă din anii ’60 – vizează instaurarea unor guverne pro-occidentale ușor de corupt; activele externe a carora și scandalurile de corupție mușamalizate servesc apoi drept pârghii pentru a impune rambursarea obligațiilor aferente împrumuturilor „cu orice preț”. Astăzi, doar plățile pentru dobânzile la creditele contractate se ridică la aproximativ 350 de milioane de euro pe an.
Constatând că guvernul – în ciuda resurselor sale vaste – și-a epuizat capacitatea intelectuală de a stimula economia prin mijloace indirecte, acesta este nevoit să adopte calea cea mai simplă pentru a spori veniturile fiscale: abordarea „directă”, constând în îngrădirea și mai severă a antreprenorilor, reducerea drastică a cheltuielilor sociale și înăsprirea controalelor. La urma urmei, ce altceva i-ar rămâne de făcut unui guvern căruia îi lipsesc fie competența, fie voința de a aplica măsuri economice indirecte? Banca Mondială nu este preocupată de competența celor care conduc ministerele de resort, întrucât scopul său nu este doar recuperarea fondurilor, ci preluarea controlului asupra statului însuși.
Astăzi, noi — consumatorii — suntem cei obligați să cumpărăm bunuri esențiale și să plătim taxe pentru acestea. Nu este deloc surprinzător faptul că cei care și-au asigurat salarii exorbitante și pensii la fel de uriașe sunt puțin preocupați de nivelul prețurilor. Prin urmare, obiectivul principal este să se asigure, cu orice preț, colectarea fondurilor necesare pentru plata dobânzilor la împrumuturile externe — și să se continue astfel până când statul intră în faliment! Este vorba despre miliarde care, pur și simplu, nu există în prezent; totuși, dacă nu ar reuși să colecteze aceste fonduri, oficialii noștri ar trebui să răspundă personal — cu propria piele — în fața donatorilor transnaționale. Scandalurile de corupție masamalizate vor ieși inevitabil la iveală, iar activele și conturile din bănci străine pot fi sechestrate. Același lucru se va întâmpla dacă își pierd puterea politică înainte de termen. Să nu așteptăm ca ei vor pleca binevol.
Nu vă așteptați la o viață bună: chiar dacă guvernul — lucru pe care nu-l vom ști niciodată cu certitudine — a cumpărat gaze la un preț scăzut în primăvară, ni le va vinde tot la cel mai mare tarif posibil și va majora prețul la prima ocazie, doar numai să asigure „businesul” donatorilor externi.
Politicile privind impozitarea indirectă și prestațiile sociale vor urmări același scop. Nu ne așteaptă vremuri bune, cu excepția celor care facilitează sifonarea continuă a resurselor statului la toate nivelurile administrației. De ce credeți că se extind rândurile funcționarilor publici și ale CNA? La urma urmei, într-un stat măcinat de corupție, aproape nimeni nu ar plăti benevol mai mult la bugetul public.
În cele din urmă, țara este sortită falimentului – fiind deposedată de industrie, agricultură și forță de muncă – și va deveni încă un teritoriu exploatat de corporațiile transnaționale. Acest lucru ar putea părea un avantaj, însă există un impediment: viețile noastre vor fi astfel structurate încât nu vom putea spera niciodată la un nivel de trai în care veniturile să depășească cheltuielile, deoarece toate profiturile excedentare vor fi transferate în străinătate de către corporații pentru a-și menține influența politică și pentru a ține sub control datoria lor națională de ordinul trilioanelor de dolari. Niciun stat in istorie care a ajuns dependent de infuzii financiare externe nu a dobândit vreodată o libertate și o autonomie reale.
